Vasile Cîtea: „Mai este sportul românesc un ambasador pentru România?”

Multiplele transformări care au avut loc în societatea românească au lăsat amprente și în ceea ce privește sportul românesc, amprente negative. Știm că sportul școlar și universitar se află în colaps deși s-au făcut eforturi cu înființarea Olimpiadei gimnaziilor.

Ieri, domnul ministru al Tineretului si Sportului a prezentat Strategia Națională pentru Sport. Cam târziu a fost prezentată în cadrul Comisiilor reunite de tineret și sport.

Acesta a afirmat faptul că este nevoie de descentralizare în sport. România și Bulgaria sunt ultimele ţări cu structură de genul cluburilor de stat, care sunt imposibil de revitalizat. Care este strategia pe care o are Ministerul pentru sportivii de peste 18 ani care renunță la performanta pentru că nu au loc in echipe?

Legea sponsorizării și a mecenatului nu a devenit atractivă deși ne chinuim de 20 de ani să o facem iar Legea 69 a educației fizice și a sportului încă nu reprezintă o soluție în ceea ce privește finanțarea structurilor sportive.

Cu alte cuvinte, trăim din amintiri, din ceea ce au realizat alții: 309 medalii olimpice din care 90 de aur, 97 medalii de argint și 122 medalii de bronz reprezintă palmaresul României la Jocurile Olimpice, întrecerea sportivă unde cei mai buni se confruntă cu cei mai buni. De 90 de ori s-a intonat imnul național.

Din păcate, dacă la Jocurile Olimpice de la Sidney din 2000 (26 medalii din care 11 de aur), Atena 2004 (19 medalii din care 8 de aur) delegația României s-a întors cu mândrie acasă, începând de la Beijing 2008 a intervenit declinul, (8 medalii din care 4 de aur), Londra 2012 (7 medalii, din care 2 de aur), iar la Rio de Janeiro și Tokyo (4 medalii din care una de aur pentru fiecare competiție).

Ne mândrim cu cele 72 de medalii obținute de gimnastica românească, cu cele 40 de medalii obținute de canotajul românesc, cu cele 35 de medalii de la atletism, cu cele 34 de medalii de la caiac- canoe și 25 de medalii de la box, dar s-a întrebat cineva câți bani câștigă antrenorii loturilor olimpice, antrenorii federali, antrenorii de la cluburile din țară, de seniori cât și antrenorii descoperitori de talente?

Avem în țară “o brumă” de antrenori care pentru performanțele olimpice și cele obținute la campionatele mondiale au o gratificație permanentă în rest, efectiv, nu avem decât vocație, dedicație și doar mijloace de supraviețuire.

În toate sporturile, cele mai multe ore de muncă sunt în competiții, iar competițiile sunt în weekend, iar plata pentru zilele libere legale nu este compensatorie. De exemplu, la centrul de copii și juniori un salariu al unui antrenor ajunge la 2600 de lei. Care mai este motivația antrenorului pentru a găsi valorile viitorului sportului cu un asemenea salariu?

Întrebarea care se pune este următoarea: cum putem concura cu șanse egale ca federațiile cu buget de 250- 500 – 1 milion de lei. Ne dorim ca sportul românesc să mai reprezinte un veritabil ambasador al României sau ne complacem în realitatea actuală, în care sportul românesc produce mai multe cazuri sociale decât medaliați olimpici?

O întrebare la care reprezentanții Ministerului Tineretului și Sportului ar trebui să răspundă de urgență!

(Comunicat Birou Parlamentar dep. PSD Vasile Cîtea)

Lasa un comentariu